Galapagos

Pentru cineva care nu este familiarizat cu Vonnegut, Galapagos nu este, cred, cea mai fericită alegere ca primă lectură. Ăsta a fost şi cazul meu. Primul contact cu autorul şi cartea sus menţionată s-a soldat cu un abandon. Din partea mea. Poate şi din cauza faptului că trec uneori prin perioade în care nu am răbdare nici să respir. A doua încercare, zilele trecute, a fost un succes total: am terminat cartea în două zile, parţial şi graţie unei călătorii care mi-a permis să citesc mai mult.

Sunt cărţi pe care le citeşti cu sufletul şi cărţi pe care le citeşti cu mintea. Uneori descoperi câte o carte care reuşeşte să îmbine cele două coordonate căreia îi dau denumirea de capodoperă (subiectiv, bineînţeles). Galapagos nu este, în opinia mea, o capodoperă, dar este într-adevăr o carte care se citeşte cu mintea. Ceea ce nu o face neinteresantă, ci din contră.

De asemenea, sunt cărţi care se citesc cu sufletul la gură pentru a şti “ce se întâmplă acolo până la urmă”. Punctul culminant vine de obicei pe la sfârşit şi citeşti cartea pentru a afla CE se întâmplă. Galapagos iar iese din şablon şi aici. Ştii ce ce întâmplă încă de la primele pagini. Ceea ce ţi se explică este de fapt cum anume se întâmplă, care sunt împrejurările, care e mecanismul. E ca un fel de carte de istorie. Şi probabil că la nivel ironic şi uşor fantastic asta şi vrea să fie: o carte de istorie imaginară a omenirii. În care se explică de ce şi mai ales cum anume o ia de la capăt. De ce… e foarte vag. Cum… ei aici apare luxul de amanunte.

Nu am de gând să povestesc cartea. Cei care au citit-o ştiu deja că specia umană avea să evolueze (sau să involueze) având la bază materialul genetic al unui grup foarte restrâns de oameni. Cei care nu au citit-o sper să fie oarecum stimulaţi de ce o sa spun mai departe. )

Ce am să îi reproşez lui Vonnegut în legătură cu Galapagos? Am să încerc să o fac punctual:

- cinismul şi tonul uşor mizantropic, chiar dacă e vorba despre o parabolă semi-ironică în legătură cu umanitatea şi capacitatea ei de a discerne în legătură cu anumite lucruri (deşi nu pot să nu remarc faptul că are dreptate în privinţa capacităţii distructive a “creierului uman supradimensionat”);

- faptul că personajele “principale” sunt nişte anti-eroi, deşi acest lucru are un rol destul de important în mersul lucrurilor, ca demonstraţie a jocului hazardului şi, în final a faptului că, indiferent de materialul genetic, puterea de adaptare şi finalitatea va fi cea “croită” de către natură (nu degeaba e amintit şi Darwin în povestire, şi încă destul de substanţial). M-am trezit pe parcursul cărţii, că îmi displac profund personajele creionate acolo, ca oameni, dar al naibii de bine se mai potrivesc în peisaj;

- faptul că prea ştii de la început tot ceea ce se va întâmpla. La un moment dat poţi să îţi pierzi interesul. Ştii că unul sau altul urmează să moară şi că nu va juca un rol hotărâtor în evoluţia ulterioară a omenirii, ştii ce se va alege de omenirea respectivă şi în ce direcţie o va apuca şi datorită cui sau căror factori (apropo, sunt derutat: nu înţeleg ce caută Wait în povestire până la urmă);

- şi faptul că pe undeva am rămas neterminat. Adică m-ar fi interesat să aflu detalii despre cum a reuşit Mary să realizeze însămânţarea artificială. Şi până la urmă specia asta de oameni evoluati… mi-ar fi plăcut să aflu ceva mai multe detalii despre ei în plus faţă de ce spune.

Plusuri:

- tehnica de a jongla cu timpurile acţiunii. Aici e adevăratul deliciu. Prezentul relativ e pe la anul un milion-şi-ceva era noastră. Timpul desfăşurării acţiunii propriu-zise, acţiune care se poate povesti pe o jumătate de pagină dacă îţi pui mintea, e în octombrie 1986. Timpul în care îşi are originile “evoluţia” ulterioară, cu alte cuvinte cel al explicaţiilor necesare se întinde pe o perioadă de la 100 de ani la câteva luni distanţă de toamna anului mai sus menţionat. De la Darwin la conjunctura politico-economică mondială a acelui an (o ficţiune, desigur, în care marile creiere şi-au dat seama că banii nu sunt decât bucăţi de hârtie şi nimic mai mult) şi la viaţa unei modeste profesoare de provincie (de exemplu). Cu alte cuvinte tehnica autorului se joacă pur şi simplu cu timpul şi asta în interiorul tău. De asta spun că e mai mult o carte pentru minte. Pentru că nu o face deranjant şi nici derutant. Totul curge firesc.

- faptul că până la urmă deşi ştii exact care e finalitatea, cum se ajunge acolo e suficient de interesant ca să te ţină legat;

- faptul că totul e logic şi foarte puţine lucruri sunt lăsate la voia întâmplării sau pierdute cu vederea;

- explicarea situaţiei naratorului către final )) (ce să-i faci, sunt încă sub influenţa “momentelor naraţiunii” în versiune clasică, probabil clasa a douăşpea şi proza interbelică);

- pasajele de un umor teribil, deşi uşor sumbru, cinic;

- descrierile detaliate, cu comparaţii insolite, ceea ce trădează un extraordinar (şi exersat) simt stilistic. Şi care e foarte important, cel puţin pentru mine.

Cam asta, pe scurt. Nici nu îmi vine să mă gândesc ce ar fi însemnat să analizez pe lung… Noroc că îmi e lene ).

Instantaneu cu cozoroc rosu

Un funduleţ murdar de nisip ud, care poate incăpea într-o palmă, o găletuşă verde şi un pumnişor împrăştiind generos mici particule de sticlă (în devenire) în jurul său. O tălpiţă cât un deget de lungă, prinsă sub fund, cu degeţele delicate şi cu un călcâi micuţ, rotund şi rozaliu. Mânuţă grăsuţă şi plină de cutişoare şi gropiţe, ca un cîrnăcior rumenit, numai bun de mâncat. Un cozoroc roşu ridicat întrebător către două codiţe blonde, în vârstă de patru ani, vânturându-se în briză de sub o pălăriuţă albă, împinsă spre ceafă, pentru a nu umbri privirea pe jumătate cochetă, pe jumătate maternă, 100% inocentă.

Dintr-o dată, “uriaşul” s ridică în poziţie bipedă. Pas nesigur, pendulat de pe vârfuri pe călcâie, la trântă cu nesuferitul ăla de centru de greutate. Mers un pic crăcănat şi apăsat, balans de lup de mare pe puntea unui vas în plină furtună. Genunchi de vată care tocmai au părăsit îmbrăţişarea confortabilă a nisipului. Cutişoare în mişcare la fiecare încheietură şi aripioare fluturând, terminate cu degete care apucă pentru a strânge în pumnişor sprijinul nesigur al particulelor de aer încins. Gropiţe la coate. Gropiţe în obraji străjuind un surâs cât tot orizontul, în doi dinţişori. Un surâs de un milion de veri de 24 de carate.

Buf! Înapoi cu funduleţul în nisipul cald şi prietenos, pe care acum doi pumnişori îl frământă sistematic şi cu poftă şi pe care îl duc la gură ca pe sânul mamei.

Care mamă, tânără şi bronzată, râzând blond şi din toată inima, intonează o mustrare dulce, ca un cântec-descântec:

“Andre, ne mange plus du sable, s’il te plait!”

Şi Andre, la rândul lui, umple cerul şi marea de clopoţeii râsului său.

Culinar

Am redescoperit cat de bine poate sa miroasa painea neagra cu branza si cu rosii.

Pe de alta parte, ieri am uitat sa imi comand de mancare la birou si mi-am luat un pahar de supa instant. Lasand la o parte faptul ca a fost tare picanta si ca toate chestiile astea sunt un pic cam chimice (inca nu am renuntat complet la ele, asa cum imi promisesem), pachetelul respectiv continea, in afara de fidelutele de rigoare si pliculetele cu condimente si concentrat… o furculita plianta. Auzi ce idee, sa mananci supa cu furculita! Si tocmai cand ma pregateam sa injur un pic mintea creata a francezilor, am citit pe cutie ca era… made in Vietnam.

Doamna de fier

Niciodată nu mi-a plăcut Turnul Eiffel. În ‘98, la prima vizită pe care am făcut-o la Paris, chiar scriam un pamflet-pagină de jurnal de călătorie în care notam că a căpătat mai pe nemeritate statutul ăsta de simbol al Oraşului Luminilor, pentru că nu e la fel de vechi ca alte monumente pariziene cumsecade şi mai e şi urât cu spume, chiar dacă e spectaculos. Mai luam în râs şi obiceiul turiştilor de a se perinda pe acolo ca în pelerinaj la Mormântul Sfânt de la Ierusalim şi de faptul că madam Turnul (n-am să înţeleg niciodată de ce în limba franceză turnul e de gen feminin) e de fapt ca un fel de Babel numai bun ca teren de studiat tipologia şi sociologia anumitor categorii de persoane, cu paternuri naţionale cu tot.

Între timp m-am obişnuit cu el. Nici nu îmi place, nici nu îmi displace. Pur şi simplu face parte din realitatea mea de zi cu zi. Îmi mai tachinez din când în când amicii cu el, drept pentru care unul dintre ei s-a enervat (în sensul constructiv al cuvântului) şi a aranjat printr-o cunoştinţă să “îmi arate el Turnul aşa cum nu îl vede multă lume”, poate-mi schimb părerea. Zis şi făcut. Ne-am lipit de un grup de VIP-uri şi am purces. Sincer, nu-mi pare rău. Bineînţeles că nu recunosc că începe oarecum să îmi placă monstruleţul de metal, dar am admis chiar şi în gura mare că e super interesant.

În loc să ne bage într-unul dintre picioarele madamei Turn, aşa cum mă aşteptasem, ghidul nostru, un tip foarte pasionat de ceea ce face, a apucat-o aiurea, pe Câmpul lui Marte, cu noi ţinându-ne după el ca puii de cloşcă. O parte dintre explicaţii le-am şi pierdut pe motiv de rămas de căruţă, dar am auzit suficient ca să mă dumiresc despre ce e vorba în propoziţie.

După Expoziţia Universală din 1889, pentru care a fost construit, Turnul era sortit demolării. De fapt, trebuia să o ia pe calea multora dintre construcţiile, chiar şi monumentale, care au fost ridicate cu ocazia (şi pentru şi în onoarea) expoziţiei şi de care era plin Câmpul lui Marte şi împrejurimile. Până şi partea centrală a palatului Trocadero, acum Chaillot, a fost demolată, rămânându-ne până astăzi numai aripioarele din construcţia originală.

Dacă am înţeles eu bine, până şi Grand Palais şi Petit Palais au fost construite tot pentru expoziţie, dar edilii au decis să le păstreze.

Cum spuneam, Turnul trebuia demolat, ceea ce lui Gustave Eiffel nu prea i-a convenit, şi pe bună dreptate. Drept pentru care inginerul ia legătura cu (pe vremea aceea), colonelul Gustave Ferrie, ofiţer în armata franceză (mai târziu general), care tocmai începuse să testeze o nouă modalitate de comunicare: telegraful.

Şi uite aşa Turnul este propus pentru avansare la gradul de antenă. Ocazie cu care noi coborâm, într-un bunker aflat la vreo 200 m de turn, de unde au început probele şi care a funcţionat multă vreme ca staţie de radiotelegrafie militară. Se pare că avansarea madamei, în 1909, a făcut posibilă nu numai creşterea razei de comunicare telegrafică de la 300 la 6.000 km, dar şi a jucat un rol important în strategia armatei franceze în Primul Război Mondial, din bunkerele respective şi cu ajutorul antenei cocoţate pe turn fiind interceptate mesajele nemţilor. În urma unui astfel de mesaj interceptat a fost arestata Mata Hari ca spion, deşi chestia e încă destul de controversată (pe aici pe undeva mi s-a rupt filmul comunicării, aşa că nu am înţeles daca Mata Hari a fost arestată în turn sau nu).

 

Tot în bunkere, pare-mi-se Charles de Gaulle a avut propriul lui studio de tv unde filma şi de unde transmitea înregistrările discursurilor sale (daca ştie cineva mai bine, vă rog să mă corectaţi, că nici partea asta nu am prins-o decât parţial). Şi tot acolo, dacă strigi “Hello!” pe tunelul pe unde circulau tuburi cu mesaje către exterior, ecoul îţi răspunde, peste câteva secunde bune, “salut!” (glumesc, desigur, dar nu şi cu secundele alea).

Pentru că risc să mă întind prea mult, trec mai departe, ieşim din bunker şi intrăm în sfârşit în piciorul “elefantului”, de unde în loc să o apucăm în sus, o apucăm din nou în jos. De data asta să vedem mecanismul ascensoarelor.

 

Ce e uimitor la mecanismul ăsta este faptul că merge aproape non-stop din 1899 până azi. A fost doar recondiţionat prin 1986, reluându-şi activitatea imediat după.

 

Mecanism care se dovedeşte a fi destul de complicat şi sofisticat pentru sfârşit de secol nouăşpe, hidraulic, care şi acum foloseşte tot forţa pistoanelor cu apă pentru a ridica/coborî simultan câte o pereche de “cutiuţe cu maimuţe”.

 

Lifturile au la bază un principiu parţial bazat pe cel al căilor ferate, fiind pe acolo, pe undeva, implicată şi o şină. Marca… Otis. Pentru cunoscători sau pur şi simplu pentru cine a fost atent vreodată să citească ce scrie pe lifturile din hoteluri.

Apoi ne-am pus pe aşteptat… liftul. Prilej cu care ghidul nostru ne-a povestit… cum a fost turnul vândut, prin 1925, de două ori de către acelaşi escroc, pe numele lui Victor Lustig, urmărit general şi prins ulterior în SUA, unde a făcut puşcărie la Alcatraz. Citind el într-un ziar că întreţinerea turnului a devenit prea costisitoare, i-a venit ideea să se dea drept reprezentant al autorităţilor şi să înceapă discuţii (confidenţiale) cu diverse companii, ca să le vândă turnul ca fier vechi. Lucru care a implicat ceva efort financiar din partea banditului, dar care a meritat. Că a vândut până la urmă “obiectul” unei companii mărunte, dornice de a da lovitura, ba chiar şi contra unui comision ca să nu îl dea altuia, sub cuvânt de confidenţialitate. Cu bani cu tot, Lustig fuge în Austria sub un nume fals, aşteptând urmările. Care – pauză. Păcălitul era prea ruşinat să se facă de râs în public sau la poliţie. Aşa că escrocul se întoarce să mai vândă o dată turnul, mai găsind câţiva fraieri. Dar înainte de a încheia afacerea, a aflat poliţia şi a fost nevoit să fugă.

Deşi poate am scăpat multe din vedere din cele explicate de ghiduşul nostru, mai spun doar că, la primul nivel al deja bătrânei doamne de fier am aflat şi de ce Guy de Maupassant, înverşunat adversar al turnului, pe care îl găsea hidos şi din cauza căruia tot zicea că o să părăsească Parisul, obişnuia să ia cafeaua exact la acest etaj. Pentru că era singurul loc din tot Parisul de unde nu se vedea Turnul Eiffel.

@ Altnai 2006. Reproducerea totala sau partiala a acestor texte sau fotografii fara acordul scris al autorului este interzisa. / The total or partial reproduction of these texts or pictures without the written aproval of the author is prohibited by law.

Mici mari bucurii

Despre asta am mai vorbit. Adica despre tema generală a micilor bucurii de fiecare zi. Sau poate, pe vremuri, mari bucurii? Nu ştiu de ce mi-am amintit azi de asta, poate pentru ca de cateva zile discut de carţi cu multa lume? Sau pentru că tânjesc după linişte şi după altceva decât rutină?

Cum era acum 15 ani? Pai era atât de simplu… Mă aşezam turceşte in iarbă, în parc, cu câţiva covrigi calzi cu sare şi cu mac, cu o sticlă din sticlă verde, de un litru, cu apă minerală Borsec, cu un walkman de duzină emiţând la maximum Nirvana unplugged în căştile pârâitoare de pe urechi şi în braţe cu Baudelaire sau Sienkiewicz sau Bulgakov luate de la anticariat. Erau nişte clipe perfecte, sferice, în care nu îmi păsa că e luni sau e joi sau că ar fi trebuit să fiu la ora de istorie… sau cu comisioane la bunică-mea sau aiurea, în alte părţi şi în alte realităţi. Nu mai aveam nici un ban în buzunar după aventurile aburinde cu mac şi cu maeştri şi margarete dar clipa următoare era atât de departe şi de neînsemnată… Şi ce gust avea fiecare cuvânt! Şi ce înţelesuri fiecare înghiţitură de apă chiar şi trăzvită, uitată la soare fără dop de cauciuc… Şi ce frumoase şi sălbatice erau ploile, ruperile de nori despletite şi nebune când jacheta de blugi în stil depeche servea drept umbrelă numai pentru paginile tipărite, pentru că fruntea oricum nu era nici atât de importantă şi nici atât de fragilă!

Iar azi? Confort de patru pereţi străjuiţi de termopane a la francais… în moţul patului. Un castron de aripioare picante de la fast food – nesănătos dar gustos obicei. O bere. Două. Sau trei chiar. Maeştrii barocului, Bach, Albinoni… la cd cristal clear. Şi laptop (de împrumut, grrrrrrr) cu microsoft reader şi e-books. Llosa, Terry Pratchett, Cărtărescu, Paolini, Vonnegut (!!). Acelaşi gust? Aceeaşi ploaie? Aceeaşi iarbă şi gustul orelor chiulite? Sau doar o oglindă palidă şi o nostalgie de o clipă, printre rutină şi cinism? Şi totuşi, cu câţiva ani mai matur. Sau blazat? Şi totuşi, cu câţiva ani mai serios. Sau snob? Şi totuşi, cu câţiva ani mai… îndrăgostit. Mai fericit decât atunci de cele mai multe ori. Mai trist decât atunci când visez şi rămâne doar vis. Mi-e dor de copilul ăla, cu iubirea şi gandul de acum.

Plictiseala

Sper să-mi revin curând din starea asta, că mă tare enervează. În afara faptului că sunt un pic cam ghinionist în ultima vreme şi sunt foarte obosit, au început să mă plictisească teribil toate lucrurile sau întâmplările sau obiceiurile sau mărunţişurile vieţii de zi cu zi. Şi beleaua e că mă mai şi lamentez .

Mai bine să încerc să închid cercul însemnărilor anterioare, “just in case” se (mai) întreabă cineva ce mai face căţelul sau laptopul. Păi căţelul face bine. A acceptat o colegă să îşi sacrifice nopţile de acum încolo pentru câteva luni ca să-l crească în vastele ei apartamente (ea sau maică-sa, nu ştiu exact, dar ceva îmi spune mie că tot mama săraca…). Drept pentru care mă aştept să aud că tot creşte, că mănâncă de sparge, că e vaccinat, că e de rasă (ei da, încă suntem incerţi în privinţa asta) şi că a început să latre. Poate şi altele, mai târziu. Oricum, mă bucur că l-a luat şi că o să aibă grijă de el că deja mă vedeam cu urechile mâncate de trei boticuri miorlăitoare şi respectiv hămăicioase şi nemaiavând loc în casă de atâtea lăbuţe şi codite. Că nu aş fi avut suflet să îl duc înapoi pe stradă.

Computerul face rău. Cică are probleme cu memoria, cât o fi el de nou şi în garanţie (altă serie de înjurături şi bineînţeles motiv de nervi cât cuprinde, că bineînţeles că nu mi-am învăţat lecţia). S-o fi molipsit de la mine, că în ultima vreme uit de la mână până la gură. Aşaaaa, despre ce vorbeam? A, da, despre laptop. O să trebuiască să mă duc cu el la garanţie zilele următoare. Până atunci slava domnului că am reuşit să mai împrumut de la birou laptopul pe care l-am mai folosit până acum. Poate cu ocazia asta o să şi strâng ce am pe el, că am lăsat tot înşirat în toate cele patru colţuri ale “ceului” şi “deului”.

Ce mă enervează cel mai tare în ultima vreme e că aş vrea să mai spun/scriu şi eu ceva inteligent, dar… de unde nu e nici Dumnezeu nu cere, nu? :) Îmi spunea acum ceva timp prietena mea că nu sunt relaxat deloc, în nimic din ceea ce fac şi treaba asta se cunoaşte şi când scriu, chiar şi pe blog. Bineînţeles, are dreptate. Azi mă tot întrebam de ce mă dor muschii de parcă aş fi făcut sport… Şi abia pe urmă mi-am dat seama cât sunt de crispat de fapt. Şi acelaşi lucru mi se întâmplă şi cu mintea. Se face ghem şi nu mai vrea să se urnească decât târâş grăpiş. Am complexe, am spaime nefondate, de parcă aş fi buricul universului şi toată lumea ar fi cu ochii pe mine iar eu ar trebui să evoluez în fiecare clipă pe sârmă suspendat deasupra pământului, în timp ce îmi pică pantalonii şi nu am cum să îi ridic pentru că dacă o fac îmi pierd echilibrul. Mi-e teamă să nu par prost. Mi-e teamă să nu se vadă că de fapt sunt prost. Mi-e teamă că fac lumea să se ruşineze de mine, cu mine, lângă mine. Mi-e teamă că mă fac eu de ruşine. Mi-e ruşine de opiniile mele. Mi-e teamă că nu sunt suficient de bune. Ah, era să uit… şi de gesturi la fel. Şi aşa mai departe şi mai departe. Şi mai departe. De parcă lumea nu are altceva mai bun de făcut decât să stea cu ochii pe buricul universului.

No bine, gata. Mă opresc aici… că iar enervez… lumea. Leit-motiv: vreau concediuuuuuuu!

Hait!

Ce se poate face cu 2 (doua) pisici si una bucata catel fara ochi, stransi la un loc? Si promisesem sa fiu cuminte!!!

The laptop curse strikes again

News update: iar mi-am dat laptopul peste cap si partea cea mai frumoasa e ca habar nu am ce i-am facut, de nu mai vrea sa imi intre in windows de nici o culoare. De doua zile iar am nervi din aia de imi vine sa musc peretii, dar sa speram ca azi rezolva Etienne problema. Sa vedem cat il tin intact de data asta, ca de cand mi l-a facut nu am reusit sa lucrez pe el in conditii bune decat 8 zile . Ma imbolnavesc de stomac de atata stress. Sunt de fapt, daca stau sa ma gandesc mai bine, un mare fraier ca ma consum atat pentru niste detalii care oricum nu se rezolva daca ma enervez. Ca sa o parafrazez pe matusa-mea: uneori asa as vrea sa fiu nesimtit ca un bou… da’ ce naiba sa fac daca nu pot??

Iaca si eu…

…cica sunt un ganditor. Oare? Oricum, cred ca mi se potriveste destul de bine, desi spun aia acolo ca am o latura feminina foarte dezvoltata ).

Considerate Thinker

Vreau concediuuuu!

Nu mai am deloc chef de treaba. Am un mare dor de ducă, aş pleca oriunde văd cu ochii (nu singur, ce e drept), numai să nu mai stau atâta vreme între patru pereţi făcând muncă (virgulă) calificată la preţ de muncitor necalificat. Nu mai suport clădirile, asfaltul, hainele de pe mine, privirile care mă scanează, mă refuză, mă ironizează, mă ignoră în cel mai bun caz, nu mai suport vocile şi tonurile lor, discuţiile de doi lei şi nervii gratis, nu mai suport neprofesionalismul unora şi lăcomia altora, atitudinea de superioritate şi de nepăsare a celor care stau pe fotoliu de catifea şi aruncă bani grei, cât salariul meu pe o lună, pe coafura câinelui. Nu mai suport computerele şi windows-urile fără drivere, nu mai suport să stau aşezat, în picioare sau întins în pat, nu mă mai suport nici pe mine, nici gândurile care mă bântuie şi nici absenţa lor când mă uit în gol.

Sunt nervos, prost dispus, aş pierde vremea cu mare succes şi chiar o şi fac pe ici pe colo prin părţile esenţiale. Scriu tampenii în loc să îmi lucrez proiectele pe care probabil o să le fac noaptea şi în weekend. Mănânc pe sponci pentru că mi-e lene să mestec. Respir la sfert să nu îmi pun muşchii abdomenului la treabă mai mult decât sunt dispus să mişc ceva. De trei ore fac pe mine şi nu mă ridic de pe scaun. Răspund monosilabic şi las frazele neterminate, nu are decât să înţeleagă fiecare ce vrea din ce spun. Detest că sunt prea slab, că visez, că nu mai scriu, că scriu, că nu mai citesc şi că îmi înţepeneste mintea pe un vocabular format din cel mult 100 de cuvinte, din trei limbi amestecate.

Sunt mizantrop şi dimineaţă mi-am dat sandwich-ul unui cerşetor. Am două mâini stângi şi în cap un vid aproape absolut, doar cu ceva paraziţi din ăia ca la tv când nu merge antena. Vreau să uit pur şi simplu de tot ce mă înconjoară în clipele astea, să mă izolez de lume, de atitudini, de prejudecăţi, de etichete, de bani şi de lipsa lor, să trăiesc precum omul cavernelor din ce pot cultiva, aduna, pescui sau vâna… M-am săturat de civilizaţia necivilizată şi de crimele în numele păcii. Poate-s vorbe mari… bombastice, care se umflă ca broasca aia care vroia să devină vacă şi s-a tot gonflat până a pleznit. Dar azi mă enervează totul, de la chestii mărunte până la conflictele din Congo sau din Irak.

Îmi vine să mă dezumanizez, să umblu în patru labe şi să urlu la soare şi la lună poate aşa degaj toată energia negativă.

Vreau concediuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!