Sper să-mi revin curând din starea asta, că mă tare enervează. În afara faptului că sunt un pic cam ghinionist în ultima vreme şi sunt foarte obosit, au început să mă plictisească teribil toate lucrurile sau întâmplările sau obiceiurile sau mărunţişurile vieţii de zi cu zi. Şi beleaua e că mă mai şi lamentez 
.
Mai bine să încerc să închid cercul însemnărilor anterioare, “just in case” se (mai) întreabă cineva ce mai face căţelul sau laptopul. Păi căţelul face bine. A acceptat o colegă să îşi sacrifice nopţile de acum încolo pentru câteva luni ca să-l crească în vastele ei apartamente (ea sau maică-sa, nu ştiu exact, dar ceva îmi spune mie că tot mama săraca…). Drept pentru care mă aştept să aud că tot creşte, că mănâncă de sparge, că e vaccinat, că e de rasă (ei da, încă suntem incerţi în privinţa asta) şi că a început să latre. Poate şi altele, mai târziu. Oricum, mă bucur că l-a luat şi că o să aibă grijă de el că deja mă vedeam cu urechile mâncate de trei boticuri miorlăitoare şi respectiv hămăicioase şi nemaiavând loc în casă de atâtea lăbuţe şi codite. Că nu aş fi avut suflet să îl duc înapoi pe stradă.
Computerul face rău. Cică are probleme cu memoria, cât o fi el de nou şi în garanţie (altă serie de înjurături şi bineînţeles motiv de nervi cât cuprinde, că bineînţeles că nu mi-am învăţat lecţia). S-o fi molipsit de la mine, că în ultima vreme uit de la mână până la gură. Aşaaaa, despre ce vorbeam? A, da, despre laptop. O să trebuiască să mă duc cu el la garanţie zilele următoare. Până atunci slava domnului că am reuşit să mai împrumut de la birou laptopul pe care l-am mai folosit până acum. Poate cu ocazia asta o să şi strâng ce am pe el, că am lăsat tot înşirat în toate cele patru colţuri ale “ceului” şi “deului”.
Ce mă enervează cel mai tare în ultima vreme e că aş vrea să mai spun/scriu şi eu ceva inteligent, dar… de unde nu e nici Dumnezeu nu cere, nu? :) Îmi spunea acum ceva timp prietena mea că nu sunt relaxat deloc, în nimic din ceea ce fac şi treaba asta se cunoaşte şi când scriu, chiar şi pe blog. Bineînţeles, are dreptate. Azi mă tot întrebam de ce mă dor muschii de parcă aş fi făcut sport… Şi abia pe urmă mi-am dat seama cât sunt de crispat de fapt. Şi acelaşi lucru mi se întâmplă şi cu mintea. Se face ghem şi nu mai vrea să se urnească decât târâş grăpiş. Am complexe, am spaime nefondate, de parcă aş fi buricul universului şi toată lumea ar fi cu ochii pe mine iar eu ar trebui să evoluez în fiecare clipă pe sârmă suspendat deasupra pământului, în timp ce îmi pică pantalonii şi nu am cum să îi ridic pentru că dacă o fac îmi pierd echilibrul. Mi-e teamă să nu par prost. Mi-e teamă să nu se vadă că de fapt sunt prost. Mi-e teamă că fac lumea să se ruşineze de mine, cu mine, lângă mine. Mi-e teamă că mă fac eu de ruşine. Mi-e ruşine de opiniile mele. Mi-e teamă că nu sunt suficient de bune. Ah, era să uit… şi de gesturi la fel. Şi aşa mai departe şi mai departe. Şi mai departe. De parcă lumea nu are altceva mai bun de făcut decât să stea cu ochii pe buricul universului.
No bine, gata. Mă opresc aici… că iar enervez… lumea. Leit-motiv: vreau concediuuuuuuu!
