Niciodată nu mi-a plăcut Turnul Eiffel. În ‘98, la prima vizită pe care am făcut-o la Paris, chiar scriam un pamflet-pagină de jurnal de călătorie în care notam că a căpătat mai pe nemeritate statutul ăsta de simbol al Oraşului Luminilor, pentru că nu e la fel de vechi ca alte monumente pariziene cumsecade şi mai e şi urât cu spume, chiar dacă e spectaculos. Mai luam în râs şi obiceiul turiştilor de a se perinda pe acolo ca în pelerinaj la Mormântul Sfânt de la Ierusalim şi de faptul că madam Turnul (n-am să înţeleg niciodată de ce în limba franceză turnul e de gen feminin) e de fapt ca un fel de Babel numai bun ca teren de studiat tipologia şi sociologia anumitor categorii de persoane, cu paternuri naţionale cu tot.
Între timp m-am obişnuit cu el. Nici nu îmi place, nici nu îmi displace. Pur şi simplu face parte din realitatea mea de zi cu zi. Îmi mai tachinez din când în când amicii cu el, drept pentru care unul dintre ei s-a enervat (în sensul constructiv al cuvântului) şi a aranjat printr-o cunoştinţă să “îmi arate el Turnul aşa cum nu îl vede multă lume”, poate-mi schimb părerea. Zis şi făcut. Ne-am lipit de un grup de VIP-uri şi am purces. Sincer, nu-mi pare rău. Bineînţeles că nu recunosc că începe oarecum să îmi placă monstruleţul de metal, dar am admis chiar şi în gura mare că e super interesant.
În loc să ne bage într-unul dintre picioarele madamei Turn, aşa cum mă aşteptasem, ghidul nostru, un tip foarte pasionat de ceea ce face, a apucat-o aiurea, pe Câmpul lui Marte, cu noi ţinându-ne după el ca puii de cloşcă. O parte dintre explicaţii le-am şi pierdut pe motiv de rămas de căruţă, dar am auzit suficient ca să mă dumiresc despre ce e vorba în propoziţie.
După Expoziţia Universală din 1889, pentru care a fost construit, Turnul era sortit demolării. De fapt, trebuia să o ia pe calea multora dintre construcţiile, chiar şi monumentale, care au fost ridicate cu ocazia (şi pentru şi în onoarea) expoziţiei şi de care era plin Câmpul lui Marte şi împrejurimile. Până şi partea centrală a palatului Trocadero, acum Chaillot, a fost demolată, rămânându-ne până astăzi numai aripioarele din construcţia originală.
Dacă am înţeles eu bine, până şi Grand Palais şi Petit Palais au fost construite tot pentru expoziţie, dar edilii au decis să le păstreze.
Cum spuneam, Turnul trebuia demolat, ceea ce lui Gustave Eiffel nu prea i-a convenit, şi pe bună dreptate. Drept pentru care inginerul ia legătura cu (pe vremea aceea), colonelul Gustave Ferrie, ofiţer în armata franceză (mai târziu general), care tocmai începuse să testeze o nouă modalitate de comunicare: telegraful.
Şi uite aşa Turnul este propus pentru avansare la gradul de antenă. Ocazie cu care noi coborâm, într-un bunker aflat la vreo 200 m de turn, de unde au început probele şi care a funcţionat multă vreme ca staţie de radiotelegrafie militară. Se pare că avansarea madamei, în 1909, a făcut posibilă nu numai creşterea razei de comunicare telegrafică de la 300 la 6.000 km, dar şi a jucat un rol important în strategia armatei franceze în Primul Război Mondial, din bunkerele respective şi cu ajutorul antenei cocoţate pe turn fiind interceptate mesajele nemţilor. În urma unui astfel de mesaj interceptat a fost arestata Mata Hari ca spion, deşi chestia e încă destul de controversată (pe aici pe undeva mi s-a rupt filmul comunicării, aşa că nu am înţeles daca Mata Hari a fost arestată în turn sau nu).
Tot în bunkere, pare-mi-se Charles de Gaulle a avut propriul lui studio de tv unde filma şi de unde transmitea înregistrările discursurilor sale (daca ştie cineva mai bine, vă rog să mă corectaţi, că nici partea asta nu am prins-o decât parţial). Şi tot acolo, dacă strigi “Hello!” pe tunelul pe unde circulau tuburi cu mesaje către exterior, ecoul îţi răspunde, peste câteva secunde bune, “salut!” (glumesc, desigur, dar nu şi cu secundele alea).
Pentru că risc să mă întind prea mult, trec mai departe, ieşim din bunker şi intrăm în sfârşit în piciorul “elefantului”, de unde în loc să o apucăm în sus, o apucăm din nou în jos. De data asta să vedem mecanismul ascensoarelor.
Ce e uimitor la mecanismul ăsta este faptul că merge aproape non-stop din 1899 până azi. A fost doar recondiţionat prin 1986, reluându-şi activitatea imediat după.
Mecanism care se dovedeşte a fi destul de complicat şi sofisticat pentru sfârşit de secol nouăşpe, hidraulic, care şi acum foloseşte tot forţa pistoanelor cu apă pentru a ridica/coborî simultan câte o pereche de “cutiuţe cu maimuţe”.
Lifturile au la bază un principiu parţial bazat pe cel al căilor ferate, fiind pe acolo, pe undeva, implicată şi o şină. Marca… Otis. Pentru cunoscători sau pur şi simplu pentru cine a fost atent vreodată să citească ce scrie pe lifturile din hoteluri.
Apoi ne-am pus pe aşteptat… liftul. Prilej cu care ghidul nostru ne-a povestit… cum a fost turnul vândut, prin 1925, de două ori de către acelaşi escroc, pe numele lui Victor Lustig, urmărit general şi prins ulterior în SUA, unde a făcut puşcărie la Alcatraz. Citind el într-un ziar că întreţinerea turnului a devenit prea costisitoare, i-a venit ideea să se dea drept reprezentant al autorităţilor şi să înceapă discuţii (confidenţiale) cu diverse companii, ca să le vândă turnul ca fier vechi. Lucru care a implicat ceva efort financiar din partea banditului, dar care a meritat. Că a vândut până la urmă “obiectul” unei companii mărunte, dornice de a da lovitura, ba chiar şi contra unui comision ca să nu îl dea altuia, sub cuvânt de confidenţialitate. Cu bani cu tot, Lustig fuge în Austria sub un nume fals, aşteptând urmările. Care – pauză. Păcălitul era prea ruşinat să se facă de râs în public sau la poliţie. Aşa că escrocul se întoarce să mai vândă o dată turnul, mai găsind câţiva fraieri. Dar înainte de a încheia afacerea, a aflat poliţia şi a fost nevoit să fugă.
Deşi poate am scăpat multe din vedere din cele explicate de ghiduşul nostru, mai spun doar că, la primul nivel al deja bătrânei doamne de fier am aflat şi de ce Guy de Maupassant, înverşunat adversar al turnului, pe care îl găsea hidos şi din cauza căruia tot zicea că o să părăsească Parisul, obişnuia să ia cafeaua exact la acest etaj. Pentru că era singurul loc din tot Parisul de unde nu se vedea Turnul Eiffel.
@ Altnai 2006. Reproducerea totala sau partiala a acestor texte sau fotografii fara acordul scris al autorului este interzisa. / The total or partial reproduction of these texts or pictures without the written aproval of the author is prohibited by law.
