Instantaneu cu cozoroc rosu

Un funduleţ murdar de nisip ud, care poate incăpea într-o palmă, o găletuşă verde şi un pumnişor împrăştiind generos mici particule de sticlă (în devenire) în jurul său. O tălpiţă cât un deget de lungă, prinsă sub fund, cu degeţele delicate şi cu un călcâi micuţ, rotund şi rozaliu. Mânuţă grăsuţă şi plină de cutişoare şi gropiţe, ca un cîrnăcior rumenit, numai bun de mâncat. Un cozoroc roşu ridicat întrebător către două codiţe blonde, în vârstă de patru ani, vânturându-se în briză de sub o pălăriuţă albă, împinsă spre ceafă, pentru a nu umbri privirea pe jumătate cochetă, pe jumătate maternă, 100% inocentă.

Dintr-o dată, “uriaşul” s ridică în poziţie bipedă. Pas nesigur, pendulat de pe vârfuri pe călcâie, la trântă cu nesuferitul ăla de centru de greutate. Mers un pic crăcănat şi apăsat, balans de lup de mare pe puntea unui vas în plină furtună. Genunchi de vată care tocmai au părăsit îmbrăţişarea confortabilă a nisipului. Cutişoare în mişcare la fiecare încheietură şi aripioare fluturând, terminate cu degete care apucă pentru a strânge în pumnişor sprijinul nesigur al particulelor de aer încins. Gropiţe la coate. Gropiţe în obraji străjuind un surâs cât tot orizontul, în doi dinţişori. Un surâs de un milion de veri de 24 de carate.

Buf! Înapoi cu funduleţul în nisipul cald şi prietenos, pe care acum doi pumnişori îl frământă sistematic şi cu poftă şi pe care îl duc la gură ca pe sânul mamei.

Care mamă, tânără şi bronzată, râzând blond şi din toată inima, intonează o mustrare dulce, ca un cântec-descântec:

“Andre, ne mange plus du sable, s’il te plait!”

Şi Andre, la rândul lui, umple cerul şi marea de clopoţeii râsului său.