Galapagos

Pentru cineva care nu este familiarizat cu Vonnegut, Galapagos nu este, cred, cea mai fericită alegere ca primă lectură. Ăsta a fost şi cazul meu. Primul contact cu autorul şi cartea sus menţionată s-a soldat cu un abandon. Din partea mea. Poate şi din cauza faptului că trec uneori prin perioade în care nu am răbdare nici să respir. A doua încercare, zilele trecute, a fost un succes total: am terminat cartea în două zile, parţial şi graţie unei călătorii care mi-a permis să citesc mai mult.

Sunt cărţi pe care le citeşti cu sufletul şi cărţi pe care le citeşti cu mintea. Uneori descoperi câte o carte care reuşeşte să îmbine cele două coordonate căreia îi dau denumirea de capodoperă (subiectiv, bineînţeles). Galapagos nu este, în opinia mea, o capodoperă, dar este într-adevăr o carte care se citeşte cu mintea. Ceea ce nu o face neinteresantă, ci din contră.

De asemenea, sunt cărţi care se citesc cu sufletul la gură pentru a şti “ce se întâmplă acolo până la urmă”. Punctul culminant vine de obicei pe la sfârşit şi citeşti cartea pentru a afla CE se întâmplă. Galapagos iar iese din şablon şi aici. Ştii ce ce întâmplă încă de la primele pagini. Ceea ce ţi se explică este de fapt cum anume se întâmplă, care sunt împrejurările, care e mecanismul. E ca un fel de carte de istorie. Şi probabil că la nivel ironic şi uşor fantastic asta şi vrea să fie: o carte de istorie imaginară a omenirii. În care se explică de ce şi mai ales cum anume o ia de la capăt. De ce… e foarte vag. Cum… ei aici apare luxul de amanunte.

Nu am de gând să povestesc cartea. Cei care au citit-o ştiu deja că specia umană avea să evolueze (sau să involueze) având la bază materialul genetic al unui grup foarte restrâns de oameni. Cei care nu au citit-o sper să fie oarecum stimulaţi de ce o sa spun mai departe. )

Ce am să îi reproşez lui Vonnegut în legătură cu Galapagos? Am să încerc să o fac punctual:

- cinismul şi tonul uşor mizantropic, chiar dacă e vorba despre o parabolă semi-ironică în legătură cu umanitatea şi capacitatea ei de a discerne în legătură cu anumite lucruri (deşi nu pot să nu remarc faptul că are dreptate în privinţa capacităţii distructive a “creierului uman supradimensionat”);

- faptul că personajele “principale” sunt nişte anti-eroi, deşi acest lucru are un rol destul de important în mersul lucrurilor, ca demonstraţie a jocului hazardului şi, în final a faptului că, indiferent de materialul genetic, puterea de adaptare şi finalitatea va fi cea “croită” de către natură (nu degeaba e amintit şi Darwin în povestire, şi încă destul de substanţial). M-am trezit pe parcursul cărţii, că îmi displac profund personajele creionate acolo, ca oameni, dar al naibii de bine se mai potrivesc în peisaj;

- faptul că prea ştii de la început tot ceea ce se va întâmpla. La un moment dat poţi să îţi pierzi interesul. Ştii că unul sau altul urmează să moară şi că nu va juca un rol hotărâtor în evoluţia ulterioară a omenirii, ştii ce se va alege de omenirea respectivă şi în ce direcţie o va apuca şi datorită cui sau căror factori (apropo, sunt derutat: nu înţeleg ce caută Wait în povestire până la urmă);

- şi faptul că pe undeva am rămas neterminat. Adică m-ar fi interesat să aflu detalii despre cum a reuşit Mary să realizeze însămânţarea artificială. Şi până la urmă specia asta de oameni evoluati… mi-ar fi plăcut să aflu ceva mai multe detalii despre ei în plus faţă de ce spune.

Plusuri:

- tehnica de a jongla cu timpurile acţiunii. Aici e adevăratul deliciu. Prezentul relativ e pe la anul un milion-şi-ceva era noastră. Timpul desfăşurării acţiunii propriu-zise, acţiune care se poate povesti pe o jumătate de pagină dacă îţi pui mintea, e în octombrie 1986. Timpul în care îşi are originile “evoluţia” ulterioară, cu alte cuvinte cel al explicaţiilor necesare se întinde pe o perioadă de la 100 de ani la câteva luni distanţă de toamna anului mai sus menţionat. De la Darwin la conjunctura politico-economică mondială a acelui an (o ficţiune, desigur, în care marile creiere şi-au dat seama că banii nu sunt decât bucăţi de hârtie şi nimic mai mult) şi la viaţa unei modeste profesoare de provincie (de exemplu). Cu alte cuvinte tehnica autorului se joacă pur şi simplu cu timpul şi asta în interiorul tău. De asta spun că e mai mult o carte pentru minte. Pentru că nu o face deranjant şi nici derutant. Totul curge firesc.

- faptul că până la urmă deşi ştii exact care e finalitatea, cum se ajunge acolo e suficient de interesant ca să te ţină legat;

- faptul că totul e logic şi foarte puţine lucruri sunt lăsate la voia întâmplării sau pierdute cu vederea;

- explicarea situaţiei naratorului către final )) (ce să-i faci, sunt încă sub influenţa “momentelor naraţiunii” în versiune clasică, probabil clasa a douăşpea şi proza interbelică);

- pasajele de un umor teribil, deşi uşor sumbru, cinic;

- descrierile detaliate, cu comparaţii insolite, ceea ce trădează un extraordinar (şi exersat) simt stilistic. Şi care e foarte important, cel puţin pentru mine.

Cam asta, pe scurt. Nici nu îmi vine să mă gândesc ce ar fi însemnat să analizez pe lung… Noroc că îmi e lene ).