American Gods

Spuneam anterior că există cărţi pentru inimă şi cărţi pentru minte. Uneori, câte-un autor mai greşeşte şi nimereşte câte-o carte pentru ambele, dar asta e o „greşeală” pe care eu unul lesne sunt capabil să o iert.

La prima vedere, Zeii lui Gaiman pot părea o carte de aventuri fantastice plasate în cotidianul unei Americi dominate de superficialitate. Tot la prima vedere, acţiunea, deşi captivantă, e uşor simplistă şi nu pune prea mari probleme. Dar cartea are o natură atât de fascinant Dr Jekyll / Mr Hyde frumos creionată, de te cucereşte uşor şi fără drept de apel.

Şi dacă n-ai chef, nu pune multe probleme. Poţi să o iei liniştit ca pe o carte fantastică de aventuri, cu o uşoară tentă poliţistă, Gaiman servindu-ţi pe tavă o poveste cu o intrigă accesibilă, a unui bodyguard aflat în slujba „naşului” un pic pervers, înhăitat cu o întreagă mafie de fiinţe supranaturale cu slăbiciuni cât se poate de umane. Toate astea se servesc cu garnitură de zombie rece şi iubire fierbinte. Ce-ţi lipseşte? Fantome ai, zombie ai, ceva zeităţi ai, iubire ai, un pic de exprimare liberă, la fel, numai bună de soap opera. Tanti Matilda, gospodina din colţ, stoarce o lacrimă, înţelege ce vrea ea, apoi schimbă programul şi mâine o să povestească uşor emoţionată de bietu’ Shadow, ce băiat bun şi fără noroc a fost el şi ce îndrăgostită mai era Laura, draga de ea, păcat că…

Acum intră în scenă Mr Hyde, înainte să-mi sară la gât Puck şi Jen. Zeii sunt de fapt mai mult decât telenovela aia, depinde de dispoziţia în care te afli şi de background-ul cultural şi intelectual pe care îl porţi cu tine. Ăsta e un element care mă fascinează al dracu. Aspect dual perfect accesibil unui target de cititori din cel mai divers. Acţiune simplă, comercială, dar şi trimiteri culturale, mitologice, istorice aluzii numai bune să îţi pună mintea la contribuţie, plus panteonul zeilor scandinavi (şi nu numai), aprofundaţi în toate detaliile toanelor lor „olimpiene” (pardon, asta e de la greci). Şi o idee indusă subliminal ca o viperă. Ce sunt de fapt zeii? Doar nişte proiecţii ale nevoilor oamenilor. Nu zeii au creat omenirea, ci invers. Dar dacă ei şi-o iau în cap? Raportul creator-creaţie are nişte graniţe atât de subţiri şi fragile încât o întrebare aparent insignifiantă poate avea rolul unei tone de dinamită îndrăgostite de incandescenţa unui chibrit aprins.

Uneori oamenii au nevoie de zei. Dar întotdeauna zeii au nevoie de oameni pentru a supravieţui. Din perspectiva asta privind, Zeii lui Gaiman suferă metamorfoze. Atât ei, cât şi locul pe care îl ocupă în conştiinţa oamenilor, precum şi înlocuirea lor atunci când nu mai răspund necesităţilor umane. Putem vorbi chiar de o dramă a zeităţilor condamnate la dispariţia prin uitare, ca nişte părinţi bătâni şi abandonaţi la azil. Dar Gaiman nu cade în capcana compătimirii. Sub justificarea piramidei lui Maslow şi sub bagheta unei satire mascate asupra civilizaţiei contemporane americane, scriitorul are şi el câţiva aşi în mânecă, de natură să provoace răsturnări de situaţie neaşteptate şi spectaculoase.

Dar numai despre civilizaţia americană vorbim? Oare numai în America oamenii se închină serialelor TV şi tehnicii IT şi fast-food-ului şi naivităţii unei plăcinte cu carne, în timp ce copiii le mor pentru cauze mai mult sau mai puţin juste? În timp ce culturile fac un melanj demn de ciorba primordială a lui Darwin?

Ai chef să înţelegi mai mult? Apăi acum ai şi ocazia. Ironie amară sau semnal de alarmă. Dar acum chiar, pe bune, ce nevoie mai are omul modern de zei şi tradiţii?

Ok, şi dacă într-adevăr ai chef, înţelegi şi mai mult. Jos pălăria pentru documentarea istorică a continentului şi în mitologiile unor civilizaţii mai puţin cunoscute. Cel puţin cea scandinavă, care apare oarecum în prim plan faţă de altele, uneori cu detalii interesante. Odin, Thor, Loki, Baldur. Mai ales Baldur, omul-umbră, zeul-umbră, nevinovăţia nordică bine intenţionată şi NU lipsită de minte. În cazul ăsta, Gaiman a mai evitat nişte capcane. Una dintre ele ar fi mitologia greco-romană care a devenit deja banală şi tocită, ca o sabie de gladiator din muzeul atichităţii de la Atena. Egiptenii – aluzii foarte credibile introduse ca un element de culoare. Irlandezii… destul de timizi, dar neam supărăcios. Aşa că nordicii sunt mai mult decât bine aleşi. Şi nu mă refer numai la scandinavi, dar şi la mitologia slavă sau celtică. Nu de alta dar fiind cam în aceeaşi regiune greografică, nu se ştie în zona aia cine a influenţat pe cine. Şi în plus nordicii nu sunt nici foarte „la modă” sau mediatizaţi, dar suficient de interesanţi şi bine acoperiţi documentar. Şi în acelaşi context jos pălăria pentru profunzimea unor simboluri sau aluzii pentru cunoscători (cum ar fi, de exemplu, Nevermore), care sunt de natură să îi stimuleze puţin şi pe nescunoscători să vrea să ştie mai multe.

…Şi nu în ultimul rând pentru modul în care e scrisă cartea asta. Descrieri teribil de plastice, cu un limbaj lejer şi accesibil şi în acelaşi timp cu nuanţe surprizătoare, originale şi tuşe atente de penel, cu înclinare spre detaliu. Introspecţie bine conturată, o cunoaştere bună a sentimentelor şi psihologiei umane, şi totul proiectat din interior către în afară încât aproape că te face să simţi fiecare emoţie sau senzaţie.

Ei, hai, acum, după osanale, şi criticile, ca un cârcotaş de bună credinţă ce mă aflu.

- „Bodyguard-ul” Shadow e mai mult protejat decât ajută (până la um punct).
- Cine îl trage la răspundere pe irlandez pentru monedă şi de ce?
- Laura ar trebui să aibă mai mult de lucru.
- Moneda aia, dacă-i aşa bengoasă, de ce nu poate face mai mult?
- CEALALTĂ monedă nu prea are rolul aşteptat.
- Revenirea lui Shadow din NIMIC e cam forţată. Păi ori nimic… ori indieni morţi şi magia Paştelui.
- Vezica destul de activă a lui Shadow. Plus constipaţia lui cronică. Adică… măcar dacă avem necesităţi fiziologice, să simţim toată gama de senzaţii. Naturalia non turpia, nu? Uneori mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă în anumite momente cruciale pe erou l-ar tăia… burta?
- M-aş fi putut lipsi de viermişorii ăia din nasul Laurei. Sau de înghiţirea unui bărbat prin alte părţi pe unde de obicei sensul de circulaţie e exact opus.

Hai să tragem concluziile, că iar m-am întins. Mi-a plăcut. Şi că m-am identificat cu Shadow. Dar şi că m-a pus să gândesc, că mi-a gâdilat simţurile şi că acum abia aştept să o recitesc. Pentru că eu cred că şi la o a patra sau a cincea citire tot ai mai avea de descoperit sensuri, simboluri, elemente şi filosofii care scapă primei citiri lacome, ca de lup flămând de cuvinte şi imagini. Unde mergem? De ce? Ce merită? Şi cine pisici sunt Odin, Loki şi… Shadow?

Marie

Marie s-a născut ieri, 15 august la ora 15 şi 15 minute. E fetiţa unor colegi de birou care s-au casatorit anul trecut. Şi este cel mai mic copilaş pe care l-am văzut vreodată, azi, la ora 4 după amiază, când tocmai se pregătea să împlinească 25 de ore în lumea asta mare şi stranie, unde toata lumea ranjeşte sau se strâmbă la ea şi unde lumina e asa de puternică încât nu poate să stea decât cu jumate de ochişor deschis şi nici asta pentru mult timp.

Probabil am să plictisesc pe multă lume cu încă o descriere a unui bebe numai bun de mâncat de dulce ce e. Parcă aş fi o babă nebună, rămasă fată bătrână, care se extaziază în faţa unor mânuţe sau tălpiţe sub doi ani. Dar nu mă pot abţine. Pentru că miracolele există şi numai la câţiva paşi de noi. Şi pentru că lumea e frumoasă, atât de frumoasă, când o vezi zugrăvită pe feţele unor părinţi nou-născuţi atunci când privesc trasaturile uşor mototolite ale unui bebeluş bătrân de când lumea.

Marie e roşie toată şi cuminţea. A sosit cu… barza, adică o asistentă lungă şi puţin cocoşată purtând în braţe două pacheţele de carne şi scutecele, fiecare cu adresa unei alte mămici pe banderola de la încheietură. Şi a sosit cu o digestie sănătoasă, care reclama pe loc pampers proaspăt şi o mică băiţă telegrafică la chiuveta din rezerva mămicii brodată pe burtică precum etamina. Băiţă asistată cu ochi fascinaţi de un tatic care nu îndrăzneşte încă să o atingă prea mult pe dulcineea în vârstă de o zi. Şi băiţă care se soldează cu un oaaaaaaaaa supărăcios şi nervos, cu pumnişorii strânşi în aerul încă atât de nefamiliar!

Întinsă pe pătucul spitalicesc, care seamănă mai mult cu un cuibuşor, Marie se calmează şi se arată în toată splendoarea ei de minune mică. E tot roşie şi cu pielicica uscată, mami nu a mai avut prea mult lichid amniotic pentru ca ne-am decis să creştem repede şi hotărât, de ne-am şi născut un picuţ înainte de termen, că nu mai aveam răbdare să vedem cu ce se mănâncă lumea e dincolo de burtică. Uite o pălmuţă, o vezi? Hei, tu, nenea ăla înalt şi slab şi cu halat verde, nu, nu Tata ăla, slăbătura aia din colţ… uite pălmuţa! Îţi place? Ce te holbezi de parcă nu ai mai văzut palmă în viaţa ta? Uite, am şi unghiuţe, când cresc aş vrea să fie ca ale lu tanti aia cu sâni cu lapte şi care tremură când mă ia în braţe şi care m-a purtat pe dinăuntru! Tanti aia e super simpatică! Uite-o colo! Şi e frumoasă! Şi uite ce unghii are!

Slăbătura din colţ nu îşi mai poate lua ochii de la degeţele. Şi nici degetul lui, mare şi butucănos, nu l-ar pune pe bebe de teamă să nu îl rănească. Uite… cauşul palmei de bebe ar putea doar să adăpostească o picătură de apă. Şi degeţelele de la mână, Doamne, poate exista pe lume ceva mai fragil? Şi cu amprentele acelea atât de mici şi cu vinişoarele de sânge care se văd pe podul palmei chiar dacă e încă roşioară… Şi pe urmă, mai sunt talpiţele. Şi dezlegarea unei noi enigme. Mai fragile decât degeţelele de la mâini sunt cele de la picioare.

Mai ales când bat aerul mai mai să îl facă terci. Pentru că un căpşor cu un ciuf rebel şi raruţ cam refuză prima deschizătură a îmbrăcăminţii tip pull-over de tras pe cap. Cu tot cu OAAAAAAAAAAAAA nervos din nou, în timp ce tremurăm de nervi şi supărare, cu o guriţă deschisă triunghi către chestia aia uşor parfumată care se cheamă aer. Mmm, e cam bun, mai ales cand e atât de mult şi cu zgomot. Şi chestia asta e cam mare, şi aia dintre picioare la fel, înot în ambele. Şi OAAAAAAAAAAA, daca fac aşa şi mai şi tremur un pic, iaaaaaaaaaa, ce se întâmplă? Ia uite, m-au pus în ceva moale şi mai şi miroase a lapte din ala buuuun, cred că e undeva pe aproape… Astea or fi mâini? Şi ăsta al meu o fi nas? Oare le-a zis cineva că de aia am bumbul ăsta asa mic în mijlocul feţei ca să respir pe la extremităţi când mă transform în pompiţă?

E timpul ca Barza să zică: zât acasă, voi ăştia care nu aţi contribuit cu nimic la miracolul ăsta. Marie vrea să pape. Şi n-aveţi dreptul să vedeţi cum. Mami e şi ea pudică. Şi ne e un somniiiic…

…Probabil că lumea m-a crezut nebun că am zâmbit tot drumul înapoi, către galere. Dar puiul meu ştie că… se apropie şi timpul nostru. Şi abia aşteaptă şi ea.

Capitolul 1

Capitolul 1

-    Deschide ochii! Des-chi-de o-chii! Deschideochii!

Fără timp de întrebări, fără timp de răspunsuri, fără lanternă, fără busolă, fără nimic. Doar „deschideochii”. Şi atât. Îi deschise cu voluptate, ca şi cum şi-ar fi aprins o ţigară cu marijuana. Inhală puternic lumina crudă, cânepie, abia răsărită pe marginea aleii, printre bălării cu totul inutile şi stătute.

Parcă ar fi fumat pentru prima dată o Gitană fără filtru. Parfumată, înşelătoare ca o femeie uşoară care te aduce la extaz şi apoi te părăseşte cu o boală venerică. Primul fum, aromat şi cu gust de fruct. Inspiri cu sete. Un pic iute pe buze, tutun ud de salivă, jar în palmă, înghiţitură fierbinte. Apoi pumn în plex, ciudat de plăcut. Expiri fumul şi o dată cu el toată apăsarea de nicovală din coşul pieptului. Ameţeală dulce şi lacrimi în ochi. De fericire.

Ar fi sărutat pământul pe ghete. Viu. Aşa era de fiecare dată.

În jurul lui – ghemotoace de hârtie mototolite şi fascicule de carte zăcând te miri pe unde, cu urme de ţigară, ca nişte aripi moarte pe care numai vântul le mai răsfoieşte. O pagină ciuruită de unadouatreipatrucinci urme, citită timp de douzeci şi una de ţigări… Prin câteva dintre ferestrele incandescenţelor de ieri se strecoară furnici. Viaţă. Aşa era de fiecare dată.

De unde douăşunu? Un-a de fapt, de unde atâtea? Şi de unde ştia?

Se simţea de parcă l-ar călcat tramvaiul. Fără lanternă, fără busolă. Pe limba unei cunoştinţe avusese una dintre crizele alea. Alea cu knockout pe lună plină jumătate medicină jumătate psiho… ză? Juma psihanaliză daca stai să te uiţi în gura ei. Scapă ceva. Însă. Psiho ceva. La granita între psihotic şi parapsiho.

Aha.

Avusese din nou visul ăla. Năclăit şi mâlos ca după o beţie cu spirt medicinal. Se spune că alcoolul etilic te face să orbeşti. Nu mori decât pe la 45 de ani.

Mama mă-sii. I-ar mai garanta careva încă 25 de ani pe stradă?

Baza triunghi, baza triunghi, cheamă calea Victoriei, cheama Calea Victoriei! Cheamă…  Fără lanternă, fără busolă.

Rezonanţe, reverberaţii. Calea Victoriei, drumul Victoriei. În viaţă. Târşâindu-şi pâslarii prin curtea cu omniprezentele bălării. Tanti Victoria! Tanti Victoria!

Pe masă o farfurioară cu dulceaţă de cireşe amare. Alături, un sfeşnic de bronz antebelic şi câteva nuci verzi. Baza triunghi… cheamă calea victoriei…

De fiecare dată când o păţea, avea acelaşi gust de cocleală de parcă ar fi ros jumătate de zi la sfeşnicul mătuşii cu nume de bulevard. Pe ea măcar şi-o amintea, dar vag şi doar datorită gustului de sfeşnic de bronz cu patina timpului. E şi ăsta un punct de pornire. Numele unei rubedenii de-o vârstă cu sfeşnicul ăla. Ciudată obsesie.

Se ridică de pe jos şi-şi scutură cu un gest reflex pantalonii rupţi şi soioşi. Se aplecă şi începu să culeagă cu răbdare fasciculele cărţii împrăştiate peste tot apoi ghemotoacele de hârtie mototolită. Parcă se mişca în reluare, cu încetinitorul şi parcă se vedea de undeva din afară, cu gesturile lui de automat cu tot. Încă un pas, încă o hârtie. Încă un pas, încă un fascicul. În mâna stângă bucăţi de Shakespeare din colecţia BPT, în mâna dreaptă tentative de poezii scuipate pe hârtie dictando. Cu pastă albastră. Chiar, unde-o fi caietul? Dar pixul?

Aruncă la gunoi visele mototolite, de care nu mai avea nevoie, îndesă în buzunarul de la spate al pantalonilor cartea asezată în neorânduială. Titania ajunse astfel să se încurce uluită şi cu Bertram şi cu ducele Florenţei, mai ceva ca în romanele siropoase, sub privirile îngrozite ale unui Puck uitat cu sticluţa cu elixir în mână şi îndoit serios că totul e bine când se termină cu bine.

Se întoarse la “locul faptei”. Spre uşurarea lui, caietul studenţesc dictando era încă acolo şi, după două minute de căutări în patru labe, găsi şi pixul de duzină, una dintre puţinele lui comori.

Învăţase să citească ora în poziţia soarelui şi în felul în care propria umbră alegea să i se tolănească la picioare. Era deja 4 după amiază şi îşi aduse aminte brusc că avea ceva important de făcut. Era joi, prin urmare la 5 trebuia să fie la abator. O luă la fugă pe aleea cu plopi înspre Arcul de Triumf, cu inima în gât. Abia mai târziu, când îşi trăgea sufletul pe treptele autobuzului, sub privirile a doi pensionari, care îşi pipăiau din reflex buzunarele, îşi dădu seama ce uitase.

Nasturii.

***

…întâia noapte de război

Azi noapte a început al treilea război mondial. Pardon, personal. Totul a început cu atacuri aeriene, care nu au contenit toată noaptea. Rămas fără arme chimice, n-am avut altceva de făcut decât să recurg la artileria antiaeriană, dar din păcate orice combatant mai şi oboseste. Şi tot din păcate resursele logistice ale inamicului au fost inepuizabile. Cum doboram două trei bombardiere, cum alte 6-7 îi luau locul. Victime colaterale: pisicile, care au primit toată noaptea şuturi şi ghionturi, plus pereţii mânjiţi de ţânţari extraplaţi, plini de sângele subsemnatului.

Aşa că azi sunt nedormit, prost dispus, băşicat şi zgâriat de atâta scărpinat, cu ochii ieşiţi din orbite şi neras. Ca după război.

Un fleac… m-au ciuruit!