American Gods

Spuneam anterior că există cărţi pentru inimă şi cărţi pentru minte. Uneori, câte-un autor mai greşeşte şi nimereşte câte-o carte pentru ambele, dar asta e o „greşeală” pe care eu unul lesne sunt capabil să o iert.

La prima vedere, Zeii lui Gaiman pot părea o carte de aventuri fantastice plasate în cotidianul unei Americi dominate de superficialitate. Tot la prima vedere, acţiunea, deşi captivantă, e uşor simplistă şi nu pune prea mari probleme. Dar cartea are o natură atât de fascinant Dr Jekyll / Mr Hyde frumos creionată, de te cucereşte uşor şi fără drept de apel.

Şi dacă n-ai chef, nu pune multe probleme. Poţi să o iei liniştit ca pe o carte fantastică de aventuri, cu o uşoară tentă poliţistă, Gaiman servindu-ţi pe tavă o poveste cu o intrigă accesibilă, a unui bodyguard aflat în slujba „naşului” un pic pervers, înhăitat cu o întreagă mafie de fiinţe supranaturale cu slăbiciuni cât se poate de umane. Toate astea se servesc cu garnitură de zombie rece şi iubire fierbinte. Ce-ţi lipseşte? Fantome ai, zombie ai, ceva zeităţi ai, iubire ai, un pic de exprimare liberă, la fel, numai bună de soap opera. Tanti Matilda, gospodina din colţ, stoarce o lacrimă, înţelege ce vrea ea, apoi schimbă programul şi mâine o să povestească uşor emoţionată de bietu’ Shadow, ce băiat bun şi fără noroc a fost el şi ce îndrăgostită mai era Laura, draga de ea, păcat că…

Acum intră în scenă Mr Hyde, înainte să-mi sară la gât Puck şi Jen. Zeii sunt de fapt mai mult decât telenovela aia, depinde de dispoziţia în care te afli şi de background-ul cultural şi intelectual pe care îl porţi cu tine. Ăsta e un element care mă fascinează al dracu. Aspect dual perfect accesibil unui target de cititori din cel mai divers. Acţiune simplă, comercială, dar şi trimiteri culturale, mitologice, istorice aluzii numai bune să îţi pună mintea la contribuţie, plus panteonul zeilor scandinavi (şi nu numai), aprofundaţi în toate detaliile toanelor lor „olimpiene” (pardon, asta e de la greci). Şi o idee indusă subliminal ca o viperă. Ce sunt de fapt zeii? Doar nişte proiecţii ale nevoilor oamenilor. Nu zeii au creat omenirea, ci invers. Dar dacă ei şi-o iau în cap? Raportul creator-creaţie are nişte graniţe atât de subţiri şi fragile încât o întrebare aparent insignifiantă poate avea rolul unei tone de dinamită îndrăgostite de incandescenţa unui chibrit aprins.

Uneori oamenii au nevoie de zei. Dar întotdeauna zeii au nevoie de oameni pentru a supravieţui. Din perspectiva asta privind, Zeii lui Gaiman suferă metamorfoze. Atât ei, cât şi locul pe care îl ocupă în conştiinţa oamenilor, precum şi înlocuirea lor atunci când nu mai răspund necesităţilor umane. Putem vorbi chiar de o dramă a zeităţilor condamnate la dispariţia prin uitare, ca nişte părinţi bătâni şi abandonaţi la azil. Dar Gaiman nu cade în capcana compătimirii. Sub justificarea piramidei lui Maslow şi sub bagheta unei satire mascate asupra civilizaţiei contemporane americane, scriitorul are şi el câţiva aşi în mânecă, de natură să provoace răsturnări de situaţie neaşteptate şi spectaculoase.

Dar numai despre civilizaţia americană vorbim? Oare numai în America oamenii se închină serialelor TV şi tehnicii IT şi fast-food-ului şi naivităţii unei plăcinte cu carne, în timp ce copiii le mor pentru cauze mai mult sau mai puţin juste? În timp ce culturile fac un melanj demn de ciorba primordială a lui Darwin?

Ai chef să înţelegi mai mult? Apăi acum ai şi ocazia. Ironie amară sau semnal de alarmă. Dar acum chiar, pe bune, ce nevoie mai are omul modern de zei şi tradiţii?

Ok, şi dacă într-adevăr ai chef, înţelegi şi mai mult. Jos pălăria pentru documentarea istorică a continentului şi în mitologiile unor civilizaţii mai puţin cunoscute. Cel puţin cea scandinavă, care apare oarecum în prim plan faţă de altele, uneori cu detalii interesante. Odin, Thor, Loki, Baldur. Mai ales Baldur, omul-umbră, zeul-umbră, nevinovăţia nordică bine intenţionată şi NU lipsită de minte. În cazul ăsta, Gaiman a mai evitat nişte capcane. Una dintre ele ar fi mitologia greco-romană care a devenit deja banală şi tocită, ca o sabie de gladiator din muzeul atichităţii de la Atena. Egiptenii – aluzii foarte credibile introduse ca un element de culoare. Irlandezii… destul de timizi, dar neam supărăcios. Aşa că nordicii sunt mai mult decât bine aleşi. Şi nu mă refer numai la scandinavi, dar şi la mitologia slavă sau celtică. Nu de alta dar fiind cam în aceeaşi regiune greografică, nu se ştie în zona aia cine a influenţat pe cine. Şi în plus nordicii nu sunt nici foarte „la modă” sau mediatizaţi, dar suficient de interesanţi şi bine acoperiţi documentar. Şi în acelaşi context jos pălăria pentru profunzimea unor simboluri sau aluzii pentru cunoscători (cum ar fi, de exemplu, Nevermore), care sunt de natură să îi stimuleze puţin şi pe nescunoscători să vrea să ştie mai multe.

…Şi nu în ultimul rând pentru modul în care e scrisă cartea asta. Descrieri teribil de plastice, cu un limbaj lejer şi accesibil şi în acelaşi timp cu nuanţe surprizătoare, originale şi tuşe atente de penel, cu înclinare spre detaliu. Introspecţie bine conturată, o cunoaştere bună a sentimentelor şi psihologiei umane, şi totul proiectat din interior către în afară încât aproape că te face să simţi fiecare emoţie sau senzaţie.

Ei, hai, acum, după osanale, şi criticile, ca un cârcotaş de bună credinţă ce mă aflu.

- „Bodyguard-ul” Shadow e mai mult protejat decât ajută (până la um punct).
- Cine îl trage la răspundere pe irlandez pentru monedă şi de ce?
- Laura ar trebui să aibă mai mult de lucru.
- Moneda aia, dacă-i aşa bengoasă, de ce nu poate face mai mult?
- CEALALTĂ monedă nu prea are rolul aşteptat.
- Revenirea lui Shadow din NIMIC e cam forţată. Păi ori nimic… ori indieni morţi şi magia Paştelui.
- Vezica destul de activă a lui Shadow. Plus constipaţia lui cronică. Adică… măcar dacă avem necesităţi fiziologice, să simţim toată gama de senzaţii. Naturalia non turpia, nu? Uneori mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă în anumite momente cruciale pe erou l-ar tăia… burta?
- M-aş fi putut lipsi de viermişorii ăia din nasul Laurei. Sau de înghiţirea unui bărbat prin alte părţi pe unde de obicei sensul de circulaţie e exact opus.

Hai să tragem concluziile, că iar m-am întins. Mi-a plăcut. Şi că m-am identificat cu Shadow. Dar şi că m-a pus să gândesc, că mi-a gâdilat simţurile şi că acum abia aştept să o recitesc. Pentru că eu cred că şi la o a patra sau a cincea citire tot ai mai avea de descoperit sensuri, simboluri, elemente şi filosofii care scapă primei citiri lacome, ca de lup flămând de cuvinte şi imagini. Unde mergem? De ce? Ce merită? Şi cine pisici sunt Odin, Loki şi… Shadow?